S-a umplut internetul de indivizi și individe care vând cursuri de îmbogățire rapidă și care încearcă să vândă în primul rând idea că dacă oamenii nu obțin independența financiară până pe la 30-40 de ani e mult prea târziu.
De fapt așa-i și atrage pe ăia naivi și necopți, majoritatea fii și fiice ale unor muncitori din fabricile și uzinele comuniste și mai apoi neo-comuniste (deghizate în capitalism).
Adeseori vorbim de oameni cu oarece școală, dar lipsiți de școala vieții cum ar spune unii.
După cum ați văzut deja, seria asta de articole se numește: Bani, carieră & răbdare; și adeseori am pus accentul pe răbdare pentru că răbdarea sau mai bine zis consecvența e singurul lucru care poate să dea rezultate.
În definitiv viața e o investiție pe termen lung.
Și ca să înțelegeți mai bine ce vreau să vă spun am să vă dau două exemple pe care le-am trăit personal.
Niciodată nu e prea târziu
M-am născut în comunism și la revoluție aveam 5 ani.
Părinții mei trecuseră bine de 30 de ani când a căzut Ceaușescu așa că nu prea aveau de unde să învețe ei capitalism ca să devină bogați.
Și totuși de îndată ce s-a permis înregistrarea de societăți comerciale părinții mei au înființat una, au pus pe picioare o afacere, apoi pe a doua și tot așa.
Fără MBA-uri, fără cursuri de-ale lui X sau Y și alte dume din astea.
Mama, cea care era creierul și motorul afacerilor chiar și după ce părinții mei au divorțat a început după ce împlinise 40 de ani și a crescut la nivel financiar într-un mod cu adevărat amețitor în vreo 4 ani pentru ca mai apoi să se stingă ca o stea ce a luminat prea puternic în cei 8 ce au urmat.
Am învățat enorm din greșelile pe care le-a făcut și am încercat să nu le repet.
Probabil cea mai importantă lecție pe care am învățat-o e că în business ca și mașini, dacă accelerezi brusc există un risc foarte mare să te faci praf.
Important e să ai voință și încredere
În urmă cu vreo 13 ani când trăiam împreună cu vecina dintr-un singur salariu, și ăla destul de mic, i-am propus să-și transforme pasiunea într-un business.
A fost sceptică, foarte sceptică și extrem de reticentă.
Principala piedică erau banii.
Ca să începi ceva îți trebuie bani.
Bani pentru unelte, pentru materiale.
Prima investiție trebuie s-o faci tu. Prima investiție ești de fapt tu.
Am făcut o rectificare bugetară, am scos minimul de bani de care era nevoie pentru început ca să poată să-și cumpere cele necesare.
A început, cu scepticism, a făcut niște chestii și le-a făcut inițial cadou.
Așa e cu familia și prietenii, mai ales cu ăia care nu știu cum e treaba cu un business.
Trebuie să le faci cadou chestii pe care le produci sau eventual să le prestezi servicii gratis pentru că… în viziunea lor există o oarecare obligație.
Vreo câteva dintre produse le-am vândut eu pe eBay ca să dovedesc că funcționează conceptul.
Așa s-a născut Roxi Handmade. Un brand personal timid, cu un logo făcut pe barter. Un concept mișto ce a bătut pasul pe loc aproape 10 ani din diverse motive.
Apoi a urmat un nou brainstorming, un rebranding și așa s-a născut Chicantiq. Au fost nevoie de 10 ani pentru ca un proiect să ajungă la un minim de maturitate.
S-au comis greșeli și s-a învățat din ele, se vor comite în continuare și se va învăța în continuare pentru că business-ul e despre asta.
Nu contează de câte ori cazi, important e să-ți iei măsuri ca să atenuezi căderea, să te ridici înapoi cât poți de repede și să înțelegi de ce ai căzut ca să eviți pe viitor să cazi din același motiv.
Business-ul e ca un joc de consolă. Ca Mario dacă vreți. E imposibil să câștigi jocul din prima.
Ca să-l câștigi ai două variante. Să trișezi, cu riscurile de rigoare, sau să capeți suficientă experiență încât să treci toate nivelele știind în avans ce te așteaptă.
Fix așa e și un business.