This is exhausting…

N-am de gând să scriu articolul ăsta în engleză că nu știu eu prea multă engleză, dar expresia din titlu e una pe care o spune lăutăreasa favorită a colegei de apartament într-una din melodiile sale și mereu mi-a plăcut contextul.

Mă rog, contextul în care o spun și o gândesc eu e oarecum similar cu cel al lăutăresei.

Ea are de-a face cu o relație toxică, eu cu o prietenie toxică.

Cum e aia prietenie toxică?

Păi hai să vă lămuresc puțin.

This is exhausting...

Înainte să vină copilul ieșeam din casă destul de rar și când o făceam era de regulă cu prieteni care n-aveau plozi sau dacă aveau nu se prea discuta despre plozi pentru că mereu mergea discuția în altă direcție.

Eu mereu le spun ăstora de pe aici că noi aici n-avem nici familie și nici prea mulți prieteni, ceea ce e foarte adevărat, așa că ieșirile și contactele erau extrem de rare.

De fapt cred că ieșeam mai des cu lumea pentru chestii ce țin de muncă și business decât pe bază de prietenie.

Când a apărut juniorul, involuntar ne-am făcut ceva prieteni, mai toți cu copii de vârstă apropiată lui.

Și la fel de rapid cum am legat prieteniile respective am început să le dezleg.

Cred că avem minim 4 ani de când n-am mai fost cu cineva la plajă, în afară de cazul familiei sau vreunei cunoștiințe care a venit aici pe insulă pentru câteva zile și pe care am scos-o la plimbare.

Dacă e să mergem la plajă o facem în familie și mergem doar la anumite plaje unde putem evita cât mai mult interacțiunea și unde știm că sunt slabe șanse să ne întâlnim cu cunoscuți.

Majoritatea sunt leneși și n-ar merge doi-trei km. pe jos la o plajă cu bagaje după ei nici să-i tai.

Nici weekend-urile nu prea ieșim cu alții.

Weekend-ul e pentru familie și-l petrecem în familie, rareori facem o excepție în acest sens.

De-a lungul anilor am ieșit cu câteva cupluri cu copii de vârste apropiate și mereu discuția s-a rezumat la același aspect.

Cuplul celălalt considera că copilul lor e cel mai cel, că face, drege și culege și vorbeau exclusiv despre treaba asta.

Unii dintre ei păreau extrem de mândri că-și duc copilul la o școală privată ca și cum inteligența și educația s-ar putea cumpăra.

Erau genul ăla de părinți care voiau ca pe lângă școală copilul lor să facă și balet, și gimnastică olimpică, să cânte și la pian și să proiecteze și rachete pentru NASA în timpul liber.

Genul de părinți care păreau oarecum ultragiați că al nostru merge la o școală publică, cu arabii. negrii și alți dinăștia.

Genul de părinți care cel mai probabil au mers la o școală publică și până la liceu au avut jumătate din clasă plină de țigani ce deși erau analfabeți au ajuns la maturitate să fie mult mai educați (din punct de vedere social) decât ei.

Și cum zice Taylor Swift, e extrem de epuizant să ieși de 2-3 ori în oraș și să n-ai altă temă de discuție decât cât de tare e copilul tău.

Cum e cel mai tare din clasă, cum toți spaniolii ăștia sunt proști și tu l-ai puit pe viitorul Einstein.

Spre deosebire de genul ăsta de părinți ce prin tot ceea ce zic și fac nu demonstrează decât că-și răzbună frustrările propriei copilării eu unul mă mulțumesc de faptul că-i sănătos si că e bucuros că merge la școală și cu ceea ce face pe acolo.

Nu mă interesează prea mult notele și calificativele fiindcă de regulă ele reprezintă indicatori ai calității profesorului și metodelor profesorale nu indicatori ai inteligenței unui copil sau elev.

Mie profesorul de matematică din generală mi-a sugerat c-o să ajung un ratat în viață fiindcă la 13 ani scriam programe în Basic ca să rezolve problemele de matematică și geometrie și chiar mi-a dat un 4 pe o teză de 10 din cauza unei corecturi ca să-mi demonstreze el mie că are dreptate.

Așa că povești cu obiectivitatea, corectitudinea și calitatea profesorilor s-o spună cine-o vrea că eu n-o s-o înghit și am suficiente exemple ca s-o combat.

Dar, divaghez și altul era subiectul.

Astea fiind zise, de fiecare dată când am dat de vreun cuplu dinăsta ce încerca să-și rezolve propriile frustrări prin intermediul copilului a spus pas.

Am găsit motive să nu mai ținem strâns legătura și să nu mai ieșim împreună.

De fiecare dată când am scos-o pe colegă seara prin oraș să ne facem de cap am avut discuții mult mai productive cu necunoscuți decât cu oameni cunoscuți.

Ăsta e un aspect.

Alt aspect e faptul că de regulă copiii ăstora sunt extrem de răsfățați și răsfățatul e un semn al proastei educații.

Adică pe lângă faptul că au părinții mult prea gălăgioși fac și chestii de neam prost și implicit sunt o influență negativă pentru copiii cărora părinții se chinuie să le predea cei 7 ani de acasă cum se spune pe la noi pe la sate.

Un al treilea aspect e intromisiunea copiiilor în discuțiile părinților.

Sunt cupluri a căror copil e ochi și urechi la tot ceea ce se discută și în loc să se joace cu copilul celuilalt cuplu se bagă în discuții, emite opinii, adeseori impertinente și ori își pune părinții într-o postură incomodă ori îi pun pe ceilalti într-o postură incomodă atunci când spune te miri ce prostie.

Un ultim aspect negativ ține de faptul că genul ăsta de familii sunt extrem de posesive.

Probabil că nu găsesc prieteni care să se ridice la nivelul lor sau al copilului lor (oricare ar fii ăla) și astfel se simt extrem de singuri.

Așa că îți propun cu o agresivitate ieșită din comun să faceți chestii împreună, încearcă să-ți organizeze viața, să-ți impună diverse recomandări personale șamd.

Asta fără să punem la socoteală faptul că poate genul ăsta de oameni abia așteaptă să te bârfească pe la alții de îndată ce le-ai întors spatele și ți-ai văzut de drum.

Ori treaba asta duce încet și sigur la genul ăla de prietenie toxică, epuizantă.

Așa că, dragii moșului, din cauza asta nu mă grăbesc eu să mă împrietenesc cu nimeni.

Nu mă ajută cu nimic, nu-mi îmbunătățește viața cu nimic și nu e decât o pierdere de timp.

Decât să particip la discuții gălăgioase pe subiecte care efectiv nu mă înteresează mai bine mă urc în Dacie (pe care apropo am camperizat-o și o să vă pun în curând un tutorial și poze) și mă duc undeva să mă odihnesc pentru că spre deosebire de alții care se lăcomesc în speranța că or să domine lumea cândva, eu am ajuns să pun mai mult preț pe liniște și odihnă decât pe muncă.