Probabil că cel mai deranjant lucru în ceea ce privește socialismul sunt truismele alea de doi lei cu toți suntem egali, toți ar trebui să avem aceleași șanse etc.
Nici măcar nu ne naștem egali pentru că suntem diferiți și mergem pe drumuri diferite.
Fiecare e unic în felul lui.
În proporție de 99% avem aceleași șanse, dar în timp ce unii profită de oportunități alții le lasă să treacă din diverse motive.
Pe urmă aruncă vina pe ăia care au reușit în viață.
Mereu e altcineva vinovat pentru faptul că ei trăiesc o viață mizerabilă.
Toată povestea cu egalitatea e o minciună pe care unii încearcă să ne-o bage pe gât, s-o credem și s-o acceptăm pentru ca ei însuși să poată să-și ascundă eșecurile și frustrările.
Toți ăștia de stânga irosesc cantități colosale de resurse pentru a-i face pe ăia care perseverează și reușesc să se coboare la nivelul celor cărora efectiv nu le pasă de nimeni și nimic.
Elitele trebuie să coboare la nivelul mediocrității ca să fim cu toții egali.
Așa se definește la modul cinic socialismul.
Apoi vine prima criză, cum e asta cu coronavirusul.
La TV, la radio, pe internet truismele curg mai activ decât niciodată.
N-o să irosim niciun efort și nimeni n-o să rămână în urmă pe teritoriul Spaniei spunea primul ministru al Spaniei acum trei zile.
Asta în timp ce recunoștea cu jumătate de gură că efectiv nu există resurse medicale suficiente pentru toată lumea.
Toată povestea asta cu aplanarea curbei nu e neapărat despre salvat vieți.
Adică e și despre asta, dar e mai degrabă o problemă de impact.
S-au făcut estimări, se știu datorită statisticilor pe care le are ministerul sănătății despre cetățeni cam ce procent din populație e în clasa de risc, câți riscă efectiv să moară indiferent dacă primesc sau nu ajutor.
Așa că treaba asta nu e despre salvat vieți ci despre a evita irosirea vieților.
Evident, statul n-o recunoaște, dar e cât se poate de evident că cei vulnerabili or să moară de asta mai devreme sau mai târziu.
Vor scăpa doar cei puternici.
Problema e că din punct de vedere social și etic apare o dilemă.
Medicii sunt puși în situația de a decide cine ajunge pe un pat de terapie intensivă și cine nu.
Legal ar trebui să ajungă toată lumea, dar nu sunt paturi suficiente.
Moral ar trebui să ajungă doar cei care au într-adevăr șanse să scape cu viață și să devină imuni la treaba asta.
Ori triajul ăsta, selecția de orice fel contravine truismelor răspândite de socialiști, contravine eticii medicale și contravine logicii sistemului de sănătate publică.
Unui pacient care a cotizat toată viața lui la sănătatea publică îi poți refuza dreptul la terapie intensivă și unui refugiat care n-a cotizat o zi în viața lui i-l acorzi?
Acuma fie vorba între noi, povestea asta nu e nouă.
În Spania unde sistemul de sănătate publică e printre cele mai bune din lume oamenii așteptau și 6 luni pentru o banală radiografie sau o operație.
Majoritatea celor care-și permiteau luxul ăsta își făceau asigurări private și mergeau pentru consultații și analize la privat pentru ca mai apoi să se pună pe lista de așteptare pentru operație la stat.
De multe ori angajați care au cotizat și 20 de ani la sistemul de sănătate publică trebuiau să meargă la privat pentru că înaintea lor pe listă erau privilegiații considerați categorie vulnerabilă deși nu cotizaseră o zi în viața lor.
Un angajat care lucra de dimineața până seara și dezvolta diverse boli ca urmare a activității sale trebuia să aștepte după 20-30 de indivizi care n-au lucrat o zi în viața lor, dar primeau bani gratis de la stat sau trăiau din diverse infracțiuni și care umpleau zi de zi spitalele cu probleme la plâmâni pentu că fumau ca locomotivele numai țigări ordinare sau cu probleme la ficat și alte complicații pentru că băgau în ei zilnic litri de alcool ieftin.
Socialismul rula fin cu truisme și statistici, iar oamenii care efectiv produceau ceva trebuiau să vină cu bani de acasă pentru un serviciu medical de calitate.
În spitale nu era chiar așa de rău, aveau dotări, dar le lipsea ceva și anume capacitatea.
Nu erau suficienți medici încât să-i trateze în timp util pe toți.
Ăia cu clinicile și asigurările private au sesizat problema asta și s-au apucat să facă ceva în privința asta.
Acuma rău nu a fost.
De multe ori clinicile private ofereau un serviciu mult mai bun decât la stat.
Doar că vorba bărbosului de la Mitropolie, dai un ban, dar merită.
Dar că tot exodul ăsta de medici și pacienți de la stat ajunsese să satureze și clinicile private pentru că efectiv devenise mai rapid, sigur și convenabil să mergi pentru consultații și analize la privat decât la stat.
Totuși la privat stăteai vreo 2-3 săptămâni, maxim o lună după o programare care nu necesita urgență spre deosebire de stat unde stăteai și șase luni.
Sistemul privat reușise oarecum să elimine parte din presiunea pusă pe cel de stat în așa fel încât socialiștii se lăudau cu producția la hectar.
An de an își asumau meritele pentru că se reduceau listele de la stat fără să recunoască măcar că exodul către sistemul privat reducea de fapt listele de la stat.
Acuma, ăia care n-au prea avut nevoie de spitale nu prea știu treburile astea și cam iau de bună orice minciună spusă pe la TV.
Părea un echilibru perfect, doar că la un moment dat a venit criza asta.
Sistemul de sănătate privat n-are nici obligații și nici protocoale în astfel de cazuri.
Vorbim până la urmă de un business ca oricare altul.
La sănătatea privată regulile sunt în linii mari ca la cârciumă.
Restul depinde de oamenii de acolo.
Totuși statul are anumite pârghii și prerogative în astfel de cazuri și odată instituită starea de alertă poate să oblige sistemul privat să coopereze.
N-a fost nevoie, au cooperat și fără obligație și spre uimirea multora care credeau că ăia de la privat vor sta cu mâinile în sân.
Doar că după cum spuneam mai sus, la un moment dat nu prea contează câte paturi de spital ai sau câți medici ai.
Ăia vulnerabili or să crape mai devreme sau mai târziu.
Problema e că riscă să tragă după ei și pe alții mai fragili dacă nu renunți la aroganțe și-ți asumi faptul că în vreme de război trebuie să te comporți ca atare și să prioritizezi ceea ce e mai important.
Așa se face că mai devreme au răsuflat niște informații privind instrucțiunile pe care le-au primit medicii din spitalele spaniole.
Creșterea numărului de infecții e inevitabil.
Suntem câteva milioane de oameni care putem dezvolta simptome oricând în următoarele două săptâmâni și conform unei persoane care-i acolo în prima linie și cu care am vorbit personal nu există simptome prevestitoare ci te lovește așa din senin.
Acum ești bine și în următoarea oră ești în stare critică.
Ăia care n-ajung în stadiul ăsta și trag cu tuse și febre sunt probabil cei mai norocoși.
Ori la un moment dat paturile alea de spital și medicii n-or să mai facă față la numărul de bolnavi care ajung în stare critică așa că vor trebui să decidă cine urmează să fie salvat și cine nu.
Aparent există trei criterii.
- Speranță de viață mai mică de doi ani. Toți bolnavii de cancer care dezvoltă simptomele or să fie lăsați să se lupte singuri fără aparate.
- Vârsta biologică. Nu s-au dat cifre, dar intuiesc faptul că la fel ca și în cazul Italiei vorbim de pragul de 60 de ani.
- Valoarea socială. Aici e cu capcană problema și voi detalia mai jos.
În cazul primelor două criterii diferențierea era clară.
În ceea ce privește ultimul criteriu el distruge practic orice truism de doi lei al socialismului.
În primul rând pentru că în baza criteriului respectiv un medic va decide ce valoare are un individ pentru societate.
Astfel, între un medic și un muncitor necalificat îl va salva pe medic.
Între un inginer și un emigrant traficat de vreun ONG îl va salva pe inginer.
Între un antreprenor și un șomer îl va salva pe antreprenor.
Pare cinic nu?
Nu mai vorbim de nicio egalitate așa-i?
Păi de fapt egalitate asta n-a existat niciodată.
Nu e posibilă, mai ales într-un context complementar al selecției naturale.
Și e păcat că avem nevoie de o astfel de criză ca să înțelegem minciuna în care ne obligă să trăim socialismul.
Ce e rău abia acum începe și nici nu vreau să mă gândesc la carnagiul ce va urma, mai ales în țările fără nicio strategie concretă sau foarte slab pregătite din punct de vedere medical.
