Știu, știu, suntem în perioada aia a anului în care trebuie să fim mai buni.
Mă rog, trebuie pentru că așa spune o dogmă retrogradă conform căreia suntem cu toții răi și păcătoși tot restul anului.
Orice idiot the îndeamnă în perioada asta a anului să fii mai bun pentru că… atât îl duce capul și pune botul la niște povești de ev mediu.
În fine, divaghez.
Să revenim la fasolea noastră.
O bună parte dintre oamenii care ne înconjoară sunt deprimați, dar sunt deprimați pentru că sunt ratați și sunt ratați pentru că de regulă sunt ticăloși.
Da, știu, fiecare dintre voi cunoaște pe cineva care… e deprimat, dar nu e nici ratat și nici ticălos.
Evident, și asumpția asta e la fel de idioată ca și aia care spune că e musai ca eu să fiu mai bun de Crăciun fiindcă am fost rău tot anul.
Noi, oamenii suntem foarte socialiști de felul nostru.
Ni se face ușor milă, mai ales dacă mâna întinsă spune o poveste, la fel ca în Filantropica.
Și facem asta deși adeseori s-a întâmplat ca mâna întinsă să aibă un cuțit cu care să ne înțepe în spate după ce a primit pomana și și-a văzut interesul.
Am pățit-o și eu de nenumărate ori cu diverși indivizi, dar nu-mi pare rău.
Niciodată nu mi-a părut rău pentru ceea ce am făcut ci doar pentru ce n-am făcut.
Nu pot să regret niște greșeli din care am învățat atât de multe.
Revenind la subiectul din titlu, e musai să vă spun două povești ca să înțelegeți ceva mai bine unde vreau să bat.
Prima e ceva mai veche, de acum 9 ani când făceam site-uri pe bani puțini pentru o tipă.
Eram la ea la birou când a primit vizita unui prieten.
Eu îmi vedeam de ale mele, dar involuntar am tras cu urechea la discuție.
El s-a plâns că nu-i merge prea bine, că n-are bani etc.
Avea (ochiometric vorbind) vreo 25 de ani și încă stătea cu părinții.
Presupun că terminase ceva liceu, nu părea genul de om cu facultate, și n-avea niciun job.
Pe românește era un pierde vară.
Era foarte amărât omul… și își plângea de milă cu fiecare propoziție pe care o rostea.
O căutase pe fata asta în speranța că o să-l ajute să-și găsească ceva de muncă și să fie bine plătit.
Orice pierde vară caută din prima un job bun și bine plătit.
Fata i-a făcut câteva recomandări, dar mai toate presupuneau să învețe ceva în plus.
La unul dintre joburi acel ceva era… limba engleză.
Individul a refuzat vehement pe motiv că… la vârsta lui îi e aproape imposibil să mai învețe engleză.
La alt job primea minimul pe economie și individul a considerat că are și el un prestigiu, niște standarde și repere morale și nu e prost să meargă să muncească pe vreo 700 de euro când îa de la stat vreo 410 lunar doar ca să paraziteze societatea.
Exasperată de fandoseala individului, fata respectivă i-a spus cu o ironie ieșită din comun că dacă nimic din ce i-a propus nu-i pe placul lui să facă bine să ia o perie și o sticlă cu apă cu săpun și să spele parbize în intersecție fiindcă în felul ăsta cu siguranță o să găsească 2-3 pe zi care să-i dea vreo 10 euro pentru deranj.
Omul nostru a înghițit în sec și a plecat grăbit de îndată ce a auzit vorbele respective, vorbe care, deși cinice, erau exact ce trebuie pentru a combate ticăloșia înnăscută a individului.
N-am terminat, urmează povestea a doua.
În urmă cu vreo 5-6 ani (sau poate că mai mult) o firmă făcuse angajări.
N-avea un management extraordinar pe atunci.
De fapt nu cred că avuse vreun management bun în ultimii zece ani.
Cineva din interior, dintr-o funcție de mid-level management mi-a spus acum vreo nouă ani că se miră că înca mai sunt în business cu așa management.
Revenind la tema principală a discuției, după cum spuneam s-au făcut angajări, dar nu s-a angajat pe principii calitative ci mai degrabă calitative.
Oameni mulți și ieftini.
În lotul ăla era și un oarecare, să-i zicem Ionel.
Nu era prea tehnic omul, nu prea știa limba engleză și i-a forțat pe ăia din firmă să-i plătească ore de engleză ca să poată să lucreze.
Repet, nu era o problemă de calitate a muncii ci mai degrabă de cantitate.
Conform CEO-ului acelor vremuri, pentru a satisface volumul mare de clienți e nevoie de oameni mulți și ieftini.
O gândire pur comunistoidă care de altfel a pus pe butuci economii de tări, darămite firme.
Anii au trecut și mai toți angajații aduși la grămadă în vremea respectivă n-au făcut decât să se facă că muncesc ani la rândul.
Ionel era oarecum de manual.
Când era mai multă nevoie de el își lua liber sub diverse pretexte și apoi punea pe Facebook poze de prin te miri ce excursie.
E drept c-a mai și învățat una alta între timp, dar a fost relativ prea puțin și mult prea târziu.
Nivelul de calitate a muncii în firma respectivă a scăzut atât de mult încât vreo 20 de angajați făceau secretariat, iar alții 5 efectiv munceau.
N-am să vă spun în ce tabără era Ionel pentru că sunteți deștepți și ați intuit cu siguranță.
Dacă în anii anteriori Ionel a tras mâța de coadă când era muncă, în ultimul an, sau chiar ultimii doi ani, a tras mâța de coadă pentru că nu mai era ce munci.
Evident, ăsta era un semn că mai devreme sau mai târziu inevitabilul se va produce.
Doar că Ionel s-a culcat pe o ureche și a stat până în ultimul moment fără să se gândească la alternative viabile, fără să-și facă un plan, o strategie și să minimizeze impactul.
Nu degeaba spuneau bătrânii noștri că e musai să-ți faci iarna car și vara sanie.
Spre sfărșitul verii firma la care lucra Ionel a anunțat că se vinde (ca să evite falimentul) și le-a comunicat angajaților că urmează să fie disponibilizați.
Ionel a încercat să îngrașe porcul în ajung cerând atribuții noi din care să învețe chestii, asta în contextul în care nici nu mai prea avea ce lucra, darămite să învețe.
De curând s-a înfăptuit disponibilizarea și Ionel a dat pe Facebook un status lacrimogen în care se plângea că firma s-a dus dracului și că cine-l mai angajează pe el la 42 de ani…
Desigur, într-un astfel de context suntem de regulă tentați să le plângem de milă ăstora ca Ionel pentru că discursul socialist ne-a învățat că angajații sunt de regulă niște victime.
E drept, majoritatea sunt victime, dar sunt victimele propriei ignoranțe și ticăloșii înainte să fie victimele patronilor sau a managerilor incompetenți.
Astea fiind zise, n-ar strica să fim ceva mai cinici cu astfel de cazuri fiindcă, tot cum spuneau bătrânii de pe la noi, treburile astea se întâmplă doar datorită faptului că fiecare dintre noi doarme cum își așterne.
Viața pe care o trăim e rezultatul standardelor pe care le avem și cand vorbesc de standarde mă refer în primul rând la noi ca indivizi și apoi la societatea din care facem parte.
Dacă e să vă faceți milă faceți-vă mereu de copiii care cresc fără părinți sau sunt crescuți de părinți idioți.
Niciodată să nu vă faceți milă de adulți pentru că adulții sunt arhetipul mocirlei morale după care-și trăiesc viața.
