Zilele acestea când am citit că doi colegi din presă au lăsat totul baltă şi pleacă în Teneriffe (poate definitiv, poate nu) am început să îmi amintesc gândurile mele de plecare din ţară. Nu de tot. De ceva ani caut şi sper să găsesc soluţia plecării ca voluntar în Africa pentru maxim 3 luni. Ce să fac acolo? Să lucrez cu copiii: să îi învăţ reguli de bază de igienă, sau engleză sau altceva…. orice este nevoie. Lili îmi tot spune că nu este de mine aşa o plecare, mai ales că nu stau foarte bine cu sănătatea, plus că sunt destui copiii de ajutat şi în Sibiu. Are dreptate, dar aici am lucrat ani buni cu copiii din familii sărace. Cu succes sau fără, depinde de la caz la caz. Munca în asistenţă socială nu este uşoară. O continui şi acum, ca voluntar.
Apoi ieri am ieşit să duc gunoiul. La container m-am întâlnit cu o gaşcă de copii. Sunt tot acolo zi de zi de vreo 3 luni. Caută în gunoaie, se joacă, fac foc să se încălzească. Mereu le las câte ceva de mâncare. Ieri nu aveam nimic. Dar când m-am întors din oraş le-am dus o pîine mare. Măcar atât. Asta în timp ce alţii hrăneau câinii din zonă (oricum hrăniţi deja de aceşti copii cu resturi din gunoaie) şi urlau la copii să stingă focul…
Vreau în Africa! Nu ştiu de ce tocmai acolo. Poate că simt nevoia unei evadări din cotidianul mizer uman de la Sibiu. Simt că mă afund tot mai mult în rahatul de la Sibiu creat de presă, politicieni, oameni de afaceri omni-potenţi. Am încercat să revoluţionez sistemul, dar repede am înţeles că mă lupt cu morile de vânt. Şi nu are sens să îmi consum energiile explicând libera exprimare îmbuibaţilor sau democraţia curvelor politice. Mai bine mă întorc la oameni. Asta ştiu să fac cel mai bine. Să fiu printre oameni, dar oamenii de jos. Nişte amici spuneau mai demult că aş fi un bun sindicalist. Doar că mama spune mereu „Vezi să nu te omoare pentru ce vorbeşti ca pe ăla, sindicalistul de la Iaşi”.
Trăiesc într-o lume tot mai afundată în noroiul falsei moralităţi. Al bufonilor deonotologi de presă, care nu ştiu să se exprime decât prin înjurături. Am urât oamenii care înjură gratuit. Aşa, ca o colorare de limbaj.
Poate pur şi simplu am ajuns la o vârstă la care am obosit să ascult şi să zâmbesc cu compasiune la toţi potentaţii locali ce scot tâmpenii pe gură, şi restul de aplaudaci ăi susţin, doar, doar li se dă şi lor o funcţie.
Trebuie să mă reapuc de scris, dar nu îmi fac timp. Literatură, că la ziar şi pe blog tot scriu… poate prea mult deja.
Trebuie să vorbesc mai mult, despre altceva decât politică, vedete şi afacerişti locali….
Trebuie să mă întâlnesc mai des cu prietenii şi să povestim, să pierdem vremea, să ne bucurăm de viaţă….
Trebuie….