Cam cum gândește românul

LifetimeStock-178357-L

De-a lungul timpului m-am lovit de două tipologii care m-au făcut să evit pe cât posibil să lucrez, la nivel profesional, cu români.

Am făcut mici excepții și aproape de fiecare dată s-a confirmat regula.

Prima tipologie e cea pe care o numesc „hai să facem”.

Mi s-a întâmplat de câteva ori de-a lungul anilor să primesc diverse propuneri ca să mă asociez cu diverși prieteni în anumite proiecte.

Abordarea lor era relativ simplă.

Uite, Vasile lucrează în IT ca și tine, și-a făcut o firmă de pus litere pe tastaturi și am putea să facem și noi una la fel pentru că lui Vasile îi merge destul de bine.

Nu contează că Vasile ți-e prieten sau mi-e prieten. Nu contează că nu venim cu nimic nou pe piață ci doar vrem să furăm o bucată din plăcinta lui Vasile.

Sau, dacă acolo unde lucrezi faci treabă bună și departamentul pe care lucrezi e așa de profitabil pentru firma aia, de ce nu facem și noi o firmă la fel și îi lași pe ăia.

Evident, nu se întreabă nimeni și nu socotește nimeni ce investiție presupune treaba asta și mai ales ce perspective de profit și amortizare există fără să existe în prealabil un fundament și un minim de clienți.

Important e să facem și noi.

N-am pus partea aia în bold întâmplător pentru că de fiecare dată, fără excepție, astfel de propuneri mi-au venit de la indivizi care nu doar că n-aveau nicio legătură cu IT-ul, dar n-aveau nici măcar banii necesari sau disponibilitatea ca să investească banii respectivi într-un proiect.

Planul lor era să fie și ei acolo, eventual în cote egale, dar să nu vină cu nimic și să nu facă nimic.

Evident că le-am spus ceva de genul … nu sunați, mai ies eu din când în când.

Singurele proiecte în care am ales să mă bag au fost alea care au compensat know-how-ul și experiența mea cu o sumă de bani sau cu un alt tip de aport care să echivaleze într-un fel efortul de us de mine.

În rest, am refuzat orice proiect de îmbogățire peste noapte venit din partea unor oameni care efectiv habar n-aveau pe ce lume trăiesc și care căutau o gazdă pe care s-o paraziteze sub pretextul prieteniei.

Pe a doua tipologie o numesc „lasă că poate a uitat”.

Adeseori mi s-a întâmplat ca diverși indivizi să-mi ceară opinia pe chestii relaționate cu tema de IT.

Ba era vreo problemă legată de hosting, ba aveau o problemă la site etc.

De cele mai multe ori le spuneam care e problema și le sugeram că soluția se află fie în mâna furnizorului de hosting fie în mâna celui care le-a făcut site-ul.

Dar nu voiau să ia legătura cu respectivii și de asta mă contactau pe mine pentru simplul fapt că aveau facturi scadente pe care respectivii nu le-au reclamat și astfel nu voiau să-i deranjeze ca nu cumva să-și aducă aminte și să le ceară banii.

Până la urmă dacă acolo le-a ieșit petrecerea pe gratis de ce nu le-aș rezolva și eu problemele tot pe gratis că doar suntem prieteni nu?

Ce nu știu ăștia e că am și eu niște clienți cu obrazul gros la fel ca ei care se fac că au uitat să-și plătească facturile vechi de minim 6 luni și că eu îmi aduc aminte zilnic că-mi datorează bani, dar nu le bat obrazul pentru că mi-e lehamite și rușine de nerușinarea lor.

Evident, mi-am cam învățat lecția și pe lângă faptul că de acum încolo n-o să mai fac nimic fără să cer minim 50% avans o să am grijă să-mi aleg cu grijă clienții și mai ales prietenii