Din cand in cand
De altfel mai toti amicii si cunoscutii care au venit aici in concediu si cu care am iesit macar odata in oras au facut remarci in acelasi mod sugerand fara nonsalanta faptul ca noi, pentru simplul fapt ca traim aici n-ar trebui sa ne plangem de nimic fiindca in definitiv “ce ne pasa noua?”.
Ba mai mult datorita faptului ca mi-am permis
Numai ca abordarea asta e profund gresita.
In primul rand niciunul dintre cei care au exprimat astfel de remarci nu s-au intrebat si nu m-au intrebat in prealabil cat de mare a fost sacrificiul.
Ori daca niciunuia dintre ei nu i-a pasat cum am ajuns eu aici de ce mi-ar pasa mie catusi de putin de locul in care au ramas ei? Ei bine treaba asta se aplica strict in cazul in care privesti si judeci lucrurile in baza unor criterii logice nu umane.
Nu vreau sa-mi fac niciun fel de apologie pentru ca n-am motiv. Nu mai lucrez de mult doar ca sa traiesc, dar traiesc de ceva vreme ca sa lucrez. Totusi nu pot sa nu ma uit in urma si sa iau in calcul faptul ca mi-am permis luxul sa incep in viata de trei ori de la zero. Odata fortat si de doua ori voit.
In fond asta-i de fapt lucrul care ma face sa-mi pese si in acelasi timp imi provoaca o oarecare lehamite fata de oamenii care fac astfel de remarci pentru ca in fond mi-am castigat dreptul ca macar o zi pe saptamana sa nu-mi pese de ei si de nimic altceva de altfel. In ziua respectiva nu programez nimic, las totul la voia intamplarii si cu putin noroc ajung in
