Iubesc la nebunie doua tipuri de oameni

Nu stiu daca v-am mai spus pana acum, insa am o mare stima si o profunda iubire pentru doua tipuri de oameni (sper c-ati sesizat de la capu’ locului ironia):

  • Aia care se plang zi de zi ca sunt foarte obositi;
  • Aia care se plang zi de zi ca n-au bani;

Dar sa-i luam pe rand.

Nu de putine ori mi s-a intamplat ca unii din cei pe care-i cunosc sa mi se planga de faptul ca sunt obositi si pur si simplu nu mai pot. Desigur nu puteau sa faca nimic altceva decat sa se planga si cam atat. De cele mai multe ori era vorba de oameni cu loc de munca si in cazuri destul de rare a fost vorba de oameni care n-aveau un loc de munca propriu-zis ci lucrau cand si cum aveau chef, facand un fel de freelancing before it was cool.

In cazul celor cu loc de munca scuza era fie ca meseria pe care o exercitau era foarte solicitanta, fie ca lucreaza intr-un mediu nociv, in timp ce in cazul celorlalti scuza era de multe ori ca au stat sa se joace cine stie ce joc sau sa urmareasca cine stie ce serial pana tarziu in noapte.

N-am putut sa-i inteleg niciodata, nici pe unii si nici pe ceilalti. In primul rand fiindca aproape orice munca poate sa fie solicitanta, insa un om cu adevarat responsabil se odihneste. Eu daca ma simt obosit dupa orele de munca ma pun sa dorm macar o jumatate de ora ca sa-mi refac fortele. E atat de simplu.

De altfel n-am putut sa concep cum niste oameni care fac ceea ce le place, fiindca se presupune ca au urmat o cariera cu un motiv anume, ajung sa se planga de aspectele negative ale muncii. Intr-adevar munca de orice fel, atunci cand e realizata cu seriozitate si responsabilitate, poate sa te epuizeze fizic si tocmai de asta ai nevoie si de o dieta echilibrata fiindca “puterea” de munca nu se mentine doar cu shaorma de la Mec.

Acuma evident, astia care muncesc ar avea o scuza, insa nu stiu zau ce ar putea scuza victimizarea lor cand la orice discutie se dau obositi. Multora imi vine sa le zic sa se duca sa se intinda putin in loc sa mi se vaite. In schimb ceilalti care o ard aiurea nu prea au nicio scuza. Cand esti freelancer si-ti faci propriul program, lucrand cand si cum vrei nu prea ai motiv sa te plangi ca esti obosit. Desigur, astfel de atitudini apar adeseori la cei care considera ca munca la program e obositoare si ca patronul nu face altceva decat sa-si sclavageasca angajatii. Si totusi uite ca ei sunt obositi si fara un patron care sa-i sclavageasca. In cazul astora e vorba fara indoiala de niste monumente de ipocrizie si nimic mai mult.

Apoi sunt aia care se vaita de bani. Eu am intalnit de multe ori oameni care se vaitau de bani in orice discutie si cu orice ocazie desi la prima vedere castiga mai bine decat mine. E de o cretinitate fara margini sa-i spui cuiva ca n-ai bani atunci cand hainele tale sunt mai scumpe ca ale lui, cand masina pe care o conduci sau telefonul la care vorbesti sunt mai scumpe decat ale interlocutorului sau cand, vorba lui Puya, masina pe care o conduci e mai scumpa si decat casa in care stai.

Daca iti permiti lucruri mai scumpe decat toti cei care te inconjoara si cu care-ti faci veacul si totusi te plangi de bani e evident de ce nu ai cash. Aparent unii s-au obisnuit, sau au inteles, ca bogatia se traduce prin cantitatea de bancnote pe care le ai in portofel si nu prin valorile fizice sau sentimentale pe care le-ai acumulat, sau experientele pe care le-ai trait de-a lungul timpului.

De fapt daca stau bine sa ma gandesc, oamenii despre care va vorbesc reprezinta dovada clara a faptului ca banii nu sunt capabili nici sa aduca fericirea si nici s-o intretina atat timp cat nu sunt cheltuiti cu cap.

Si e destul de trist cand toata notiunea de bogatie se rezuma la bani cash. Trist desigur pentru cei care traiesc intr-o astfel de minciuna si devin monumente de ipocrizie in raport cu ceilalti pe care-i considera prieteni.

Iubesc la nebunie doua tipuri de oameni