Citeam postarea asta a lui Chema Alonso, o postare atipica si mai degraba filosofica ce se diferentiaza foarte mult de postarile tehnice pe care le scrie el pe blog.
In ea Chema vorbeste despre doua lucruri distincte.
Primul face referire la faptul ca el si implicit noi ceilalti care am crescut in fata monitoarelor am ajuns sa traim doua vieti distincte in aceeasi unitate de timp.
Una e viata reala pe care o petrecem fie singuri fie in compania familiei si a prietenilor si a doua e viata virtuala ce in cazul nostru se asociaza cu timpul petrecut la job, sau la ceea ce unii dintre noi numesc job.
Vorbim deci despre doua vieti paralele, vieti pe care suntem obligati sa le tinem in echilibru pentru binele nostru fiindca ambele presupun responsabilitati la fel de importante si vin cu riscuri la fel de mari.
Ori rationamentul asta si mesajul pe care vrea sa-l transmita ma face sa ma intreb daca noi cei care am reusit sa imbinam cele doua vieti in aceeasi unitate de timp suntem intr-adevar mai speciali fata de generatia anterioara, fata de artisti sau scriitori care la randul lor traiesc in lumi diferite.
Al doilea lucru pe care-l mentioneaza are legatura cu deciziile pe care le luam fiindca din cate se pare Chema a ajuns la concluzia, legitima de altfel, ca marile decizii in viata le luam involuntar si ca pana la urma constiinta ne ajuta sa luam doar decizii minore cum ar fi hainele pe care sa le purtam sau meniul pe care sa-l comandam la restaurant in timp ce alegerile care ne schimba viata in bine sau in rau tin mai degraba de instinct decat de vointa.
Ce nu spune Chema si as vrea sa adaug eu in baza celor doua idei e ca fix aspectele ridicate de el ne diferentiaza definitiv de ceea ce noi numim azi inteligenta artificiala fiindca indiferent cat de mult am incerca s-o perfectionam, cel mai probabil niciodata n-o sa putem sa-i incorporam instinctele subconstientului uman si capacitatea omului de a se adapta noilor vremuri in asa fel incat sa aiba o existenta fizica si virtuala in acelasi timp.
