Ura viscerala in care suntem indoctrinati

In anul ce-a trecut a avut loc in Spania un caz Elodia cu o pustoaica ce a disparut in conditii suspecte. Desigur, astfel de situatii se intampla relativ des, dar asta a fost ceva mai special pentru c-a fost mediatizat excesiv si intors pe toate fetele mai ales pentru ca parintii pustoaicei erau separati, iar relatia dintre ea si mama ei (cu care si locuia de altfel) nu era tocmai roz.

Ma rog, n-am sa intru in detalii pentru ca nu asta e subiectul articolului pe care mi-am propus sa-l scriu, dar mentionez cazul ca pe o introducere pentru ca de curand a fost dovedit faptasul care a rapit-o, a violat-o si ulterior a ucis-o pe pustoaica aruncand cadavrul intr-un bazin al unei fabrici parasite.

De indata ce s-a aflat cine e vinovat si in ce circumstante s-a produs crima, toata familia faptasului s-a delimitat de el, inclusiv sotia acestuia, iar de curand, mama criminalului si-a cerut public iertare pentru cele intamplate, iar tatal victimei a raspuns ca nu, nu e nevoie sa-si ceara iertare fata de nimeni pentru ca nu e vina mamei ca fiul e un criminal si ca dimpotriva mama ar trebui sa primeasca scuzele de rigoare in cazul in care cineva a considerat ca merita marginalizata din acest motiv.

De ce scriu randurile astea? Ei bine mi-am adus aminte de o intamplare din copilarie cand am invata pe propria piele cam cat de departe merge ura asta viscerala pe care romanul pare c-o are intiparita in ADN si cum sunt indoctrinatii copiii in acest sens.

Cat timp au trait bunicii din partea mamei mi-am petrecut mai toate vacantele de vara la bunici, intr-un sat aflat in imediata apropiere a localitatii de domiciliu. De fapt era atat de aproape satul respectiv, incat mergeam des cu bicicleta si intr-un an, imediat dupa revolutie am parcurs distanta respectiva impreuna cu sora mai mare pe jos, iar putinii straini care tranzitau la vremea respectiva Romania ne ofereau bomboane pe geamul masinilor (era pe DN1). Dar nu vreau sa divaghez, ci am mentionat treaba asta pentru ca e printre putinele amintiri pe care le mai am de pe vremea respectiva.

Asa se face ca la inceputurile adolescentei imi petreceam verile la bunici, intr-o societate bolnava, medievala, in care n-aveai voie sa te joci cu copii de tigani pentru simplul fapt ca erau tigani si nici cu copiii vreunu vecin cu care s-a certat bunicul acum foarte multi ani pentru ca familile noastre nu-si vorbeau datorita unor orgolii bolnave pe care nu prea putea sa le explice nimeni.

Eu nu prea voiam sa respect regulile astea nescrise pentru ca in primul rand nu le intelegeam. Sau poate eram eu defect din fabricatie sau poate ca m-am defectat atunci cand dintr-o smucitura a calului s-a rasturnat carutul cu noi si am cazut in cap intre brazde, starnind, dupa cum era de asteptat, furia bunicii pe bunicul neatent. Dar iarasi tind sa divaghez asa ca revin la idee.

Chiar daca mergeam pe acolo doar in vacante, bunicii m-au crescut cu muncile campului si pe la 10 ani stiam sa intorc fanul si sa fac capite, sa calaresc, sa dau cu sapa si sa plivesc (desi asta uram cel mai mult) sau sa dau de mancare la animale, sa crap lemne etc. Pana la 14 ani invatasem sa dau la coasa si sa inham calul asa ca puteam sa fiu un bun inlocuitor al bunicului cand acesta cazuse la pat. N-a fost sa fie pentru ca m-au pasionat mai mult calculatoarele si fetele asa ca in definitiv am mers pe alt drum.

Doar ca povestea nu se opreste aici pentru ca in ultima sau penultima vara petrecuta la bunici niste vecini mi-au propus sa ma duc sa-i ajut la intors de fan pentru ca ma vazusera prin gradina sau pe unde mai aveam parcele invecinate ca ma cam pricepeam, iar ei aveau nevoie de un ajutor ca sa termine ce aveau de facut pana la apusul soarelui.

Desigur, nu se punea vorba sa merg pe gratis ci in schimbul unor produse locale pentru ca oamenii nu prea plateau pe acolo munca cu bani. Am acceptat, nu pentru ca n-aveam ce manca fiindca poate ca familia noastra statea mai bine decat a lor, ci fiindca oricum n-aveam ce face in ziua respectiva si mi se parea o experienta interesanta.

Bunicii au aflat ulterior pentru ca erau si ei plecati cu treburile campului si m-au asteptat foc si para, suparati pentru ca, in opinia lor, m-am dus sa lucrez la vecini pentru niste lapte si oua (sau ce mi-au mai dat oamenii aia) ca ultimul sarac si ca am facut familia de rusine acceptand sa lucrez pentru vecinii respectivi.

Asa ca mi-a fost interzis sa mai vorbesc cu vecinii respectivi sau sa ma mai joc macar cu copiii lor, iar relatia fragila dintre ai mei si vecini a disparut subit pentru ca ai mei nu puteau sa accepte rusinea ca unul din semenii lor sa lucreze pentru ceilalti.

N-am prea putut sa inteleg nici atunci si nu pot sa inteleg nici acum rationamentul logic din spatele unei astfel de abordari, insa povestea asta, in raport cu cea pe care am mentionat-o in trecere ca introducere denota ura viscerala in care sunt indoctrinati copiii in Romania datorita unor dogme medievale mostenite din generatie in generatie.

Ura viscerala in care suntem indoctrinati

1
Lasă un răspuns

1 Comment threads
0 Thread replies
0 Followers
 
Most reacted comment
Hottest comment thread
1 Comment authors
newest oldest most voted

Ai avut o buna crestere din care ai avut si multe de invatat. Priveste partea buna a lucrurilor, nu a alora pe care le urasti … ca tot ziceai de ura! 🙂