Am conturi peste tot. Asa. Ca sa am. Dar cel de pe Facebook, desi nu il verific prea des mi-a adus cele mai multe satisfactii. Au dat de mine asa o gramada de cunostiinte din istoria mea personala… Colegi de la generala, liceu, facultate, alte activitati de acum 10-15 ani. Oameni de care nu mai stiam nimic. Oameni a caror fete s-au schimbat mult. Pe multi nu i-as putea recunoaste nici pe strada. Si apropo de strada, nu va suparati pe mine. Ma opresc tot felul de oameni sa ma salute, sa imi spuna ceva. Si eu ma opresc si vorbesc cu toti sau macar salut, daca ei sunt grabiti. Dar adesea nu stiu despre cine este vorba. Memoria imi joaca mari feste. Retin chipuri, nu si nume. Iar cand chipurile se transforma in ani… nici acelea nu le mai retin. Pur si simplu. Fara vina. Imi place sa revad cunoscuti din trecut. Uneori chiar sa stau cu ei mai mult la taclale. Azi in Carrefour vine o fata la mine.
Eram cu sotia. Nu va agitati. „Caline! Ce mai faci?” Eu salut politicos, dar ii spun ca nu stiu cine este. Ea imi aminteste razand „Sunt Carmen. De la gradinita” Nu ii spun si numele de familie aici. Oho! Stiti cine era Carmen? Iubita mea de la gradinita. Asa imi povesteau parintii. Ca eu nu prea am amintiri multe de atunci. Se pare ca creierul meu functioneaza astfel: culege milioane de informatii, dar le stocheaza pe termen scurt. Pe termen mediu doar o parte. Iar cele pe termen lung…. infime. Asta e. M-am obisnuit. Asa ca daca ma vedeti pe strada, opriti-ma si amintiti-mi. Sau pe Facebook!
Cat despre Carmen… iata dovada de la gradinita!
