Evită să te ataşezi mental sau emoţional de tot ce e trecător

Un principiu budist de bază pe care dr. Caba îl spunea astăzi unui pacient în vârstă. Între doi pacienţi la acupunctură, doctorul mai povesteşte despre budism, istoria acupuncturii şi alte istorii mai vechi sau mai noi. Dar faptul că a amintit azi de acest principiu budist mi+a deschis mie ochii.

Parcă aveau creştinii o vorbă biblică: căci eram orb şi mi-ai arătat lumina. Budismul, ca religie, a fost de mulţi ani cea mai apropiată dintre religii de propria mea ideologie. Am ales mai demult să nu mă identific cu nicio religie, pentru a-mi construi propria cale spirituală. Budismul, spre deosebire de alte mari religii, acceptă asta. Acceptă că un individ nu are nevoie de intermediari (fie ei călugări, preoţi etc) pentru a se apropia de iluminare. De starea în care se identifică cu absolutul la un nivel non-fizic. Trecem prin multe vieţi pentru a ajunge acolo. Unora ne ia mii de ani şi mii de vieţi pe pământ, în diferite forme, pentru a atinge iluminrea. Altora ne este mai uşor. Cel puţin aşa cred budiştii. Când atingem iluminarea devenim un Buddha.

Din păcate budismul este greu de pătruns şi acceptat pentru cei crescuţi în cultura şi religi creştină, deşi la esenţe este asemănător. Din păcate, Biblia a fost pre amult răstălmăcită de preoţi şi aceştia au devenit un fel de mesageri divini. Ei s-au auto-intitulat înlesnitori ai credinţei şi ai relaţiei cu Dumnezeu. Nu cred că Dumnezeu (sau orice nume i-am da – în esenţă Absolutul) are nevoie de intermediari. Nu cred că plătind la biserici sau cu ofrande ajungem la Divin. Nu cred că în numele Divinului se pot purta războaie. Nu cred că devenim mai buni, mai drepţi fără să privim spre adevăratul sine. Fie că ne place sau nu suntem procese vii spirituale şi trebuie să ne asumăm deciziile luate şi efectele generate de acestea. Cred într-un proces continuu al individului de transformare, de regăsire şi uneori de pierdere. Este o luptă pe care o ducem DOAR cu noi înşine. Din păcate adesea pierdem, pentru că trişăm. NE minţim pe noi înşine şi credem că astfel am câştigat, dar de fapt pierdem….

Detaşarea mentală şi emoţională de tot ce este trecător e un proces foarte important. Am practicat-o de câteva ori, fără a mă face înţeles. Se numeşte uneori renunţare. Să dau un exemplu grăitor din experienţa mea. Eram avid să citesc. Mergeam la Biblioteca ASTRA, cumpăram cărţi din anticariat, librărie. Citeam de toate, citeam non-stop uneori. A fost o perioadă avidă de a primi informaţia din cărţi. M-am concentrat apoi pe unele teme. Am cumpărat tot mai multe cărţi. Şi la un moment dat am realizat că nu le merit. Cărţile. Nu îmi aparţineau. Deşi erau ale mele, erau în camera mea peste tot. Am înţeles că nu trebuie să mai fie acolo: aşa că le-am donat unor biblioteci şcolare din oraş. Toate. Peste 3.500 de volume. Am renunţat fără părere de rău. Pentru că am ştiut că ele devin bun public – accesibil oricui. Şi poate vreodată cineva se va bucura de o carte din acelea. Poate nu. Dar nu mai conta. Iată un proces de renunţare. Câţi însă pot face asta? Să renunţe la toată biblioteca lor? Sau la alte obiecte? Mulţi nu pot…. sunt prea ataşaţi de obiecte fie ele cărţi, haine, bijuterii. Şi toate aceste emoţii şi gânduri asociate cu obiectele de care suntem ataşaţi reprezintă de fapt un bagaj. Un bagaj tot mai mare pe care îl ducem în spinare toată viaţa… până cădem răpuşi de prea marea greutate….

 

Foto: (AP Photo/David Longstreath)

Lasă un răspuns