O scrisoare deschisa a profesorului Corneliu Bucur „demoleaza” o publicatie locala care aduce prea multe deservicii profesiei de jurnalist la Sibiu….
SCRISOARE DESCHISĂ
TOVARĂŞILOR TRIBUNARZI
Motto: „Răzbunarea e arma prostului”?
(proverb popular)
Citeam şi reciteam ineptul material publicat în ziarul „Tribuna Sibiului” de sâmbătă, 21 martie, şi tot nu-mi venea să cred că este adevărat, că aţi fost capabili, unul să scrie şi voi să publicaţi acel material demn de vremurile lui Stalin.
„Tribuna Sibiului” trebuia să editeze numărul respectiv, marcând doliul culturii naţionale româneşti, căci, printr-o sentinţă strâmbă şi oarbă, dată pe o revendicare revanşard – comunistă, antinaţională şi anticulturală, se doreşte să se păstreze statu-quo-ul datorat insurgenţei comuniste, începută în anul 1949, în toate ţările cucerite de „Imperiul Roşu”, cu scopul de a decapita instituţiile formatoare şi păstrătoare, educatoare şi marcatoare ale CONŞTIINŢEI PROPRIEI IDENTITĂŢI CULTURAL-NAŢIONALE.
Prin sentinţa dată, se alimentează poziţia celor care doresc permanentizarea situaţiei de a lăsa Muzeul „Astra” fără locaţia proprie, destinată de ctitorii înşişi, chiar şi acum când Biblioteca Judeţeană „Astra” deţine un sediu somptuos în care s-a instalat, într-o opulenţă sfidătoare faţă de „fratele” său „de sânge”, Muzeul „Astra”.
Justiţia oarbă a hotărât să asasineze, a doua oară, Muzeul „Astra” (întâia oară a făcut-o guvernul comunist, care a scos în stradă patrimoniul de aur al Muzeului Asociaţiunii, desfiinţând această instituţie de frontispiciu a culturii naţionale şi osândind-o la pribegie până astăzi).
Nu mă poate mira bucuria, chiar exaltarea inculturală a unui spirit meschin, arivist şi revanşard (în plan personal), care crede că „a învins”, într-o bătălie juridică, idealul Muzeului „Astra” de a reveni în spaţiile ctitorite de elita patriotică a Astrei, în anul 1905.
Nu mă uluieşte nici graba de a Vă oferi „muniţie” împotriva mea, interpretând atitudinea sa nu ca ceva negativ, la adresa mea, ci pozitiv (meschinăria şi mediocritatea culturală au făcut, întotdeauna, casă bună) –nefăcând altceva decât să mă înalţe în ochii sibienilor şi poate chiar ai românilor, elogiindu-mi tenacitatea mea, rar întâlnită, astăzi, de a milita pentru anularea dictatului comunist, devenit, iată, peren, după 20 de ani de la abolirea comunismului.
Pot înţelege (cu oarecare efort), „îndărătnicia” (matematică) a preşedintelui ASTREI (rediviva) pentru faptul că se încăpăţânează să revendice pentru Asociaţia înfiinţară sub acelaşi patronomic, în anul 1990, ceea ce a aparţinut ASTREI defuncte (asasinată şi ea de comunişti), împotriva prevederilor legale şi neînţelegând, cu nici un preţ (puterea de a înţelege, pare, în cazul nostru, că nu are nici o legătură cu excelenta analiză matematică, ceea ce este evident un paradox), că nu te poţi aşeza la masa succesorală istorică a Astrei, dacă nu ai acte juridice doveditoare a faptului că eşti un succesor patrimonial legitim (cu acte de naştere originale).
În sfârşit, pot înţelege „seninătatea fariseică” a ilustrului presar comunist, ce arborează, cu satisfacţie – fireşte, la figurat – drapelul roşu cu secera şi ciocanul pe frontispiciul clădirii, rebotezată de Consiliul Judeţean („Vae vietis!”), cu anorganicul „Corpul A” al Bibliotecii Judeţene, chiar dacă pe frontispiciul clădirii tronează inscripţia (pe care am reuşit să o salvez, in extremis) aşezată de ctitorii edificiului, în anul inaugurării instituţiei, care indică, transparent şi convingător, după 104 ani, pentru cine s-a edificat, în principal, clădirea, alături, fireşte de dorinţa ca ASTRA însăşi, să aibă un sediu onorabil, iar biblioteca „Astra” să aibă o sală de lectură şi un cabinet de studiu (la data inaugurării).
În aceste împrejurări, pot face public ceea ce păstrez, de ani de zile, ca pe o rană deschisă, în sufletul meu, o scrisoare deloc amicală, scrisă împotriva mea şi citită de mine, acum câţiva ani (7-8), pe biroul unui demnitar din Ministerul Culturii, care – amuzat de ce imoralităţi sunt „vrednici” intelectualii sibieni, m-a întrebat, indicând cu degetul semnătura de pe o scrisoare tocmai primită: „Îl cunoaşteţi pe dl. Ioan Vintilă Nemeş?” I-am răspuns, fără să mă gândesc prea mult: „NU!”. „Gândiţi-vă bine, domnule Bucur, pentru că acest domn Vă cunoaşte bine, deşi nu scrie prea bine despre Dvoastră”. După un efort de analiză a memoriei onomastice”, l-am identificat: „Da, îl cunosc, deşi, la Sibiu, semnează Ion Onuc Nemeş!” În acel moment, gazda mea a părăsit biroul, lăsându-mă liber să citesc scrisoarea „amicului”.
Întrucât persoana trăieşte, dacă este cazul, va depune, fireşte, mărturie asupra declaraţiei mele. Cele întâmplate mă îndeamnă, însă, şi la un demers de alt gen, pentru a-mi verifica şi dosarul personal cu delaţiunile depuse, în anii comunismului, la acea dată, la Securitate, aşteptându-mă şi la alte surprize!
Ce nu pot înţelege, însă, căci mă depăşeşte, cu totul, este faptul că ura, invidia, sentimentul persecuţiei, dominator, la uni, sunt atât de acerbe, încât atentează direct la serenitatea spiritului, a gândului şi a cuvântului scris, la manifestul meu împotriva sclaviei moderne (patronale), a obedienţei reciclate în relaţiile cu superiorii, oficiali, instituţionali, la îndârjirea mea în apărarea libertăţilor universale ale omului, consfinţite şi de Constituţia României şi de cea a Europei Unite!
Iată ce nu înţeleg, în ruptul capului, din partea acelor servi, ai uneia dintre cele mai ilustre (cu numele şi cu istoricul), cotidian sibian, de a jubila la o decizia strâmbă a justiţiei din România, la o asociere în instanţă, dezonorantă, a Ministerului Culturii (sub conducerea unui ministru care s-a „afirmat” prin orice altceva, dar nicidecum prin slujirea şi promovarea culturii româneşti) şi mai ales la cultivarea atmosferei traumatizante, de a nu li se restitui şi românilor (aşa cum li s-a restituit saşilor, ungurilor, evreilor, armenilor şi altor minorităţi, tot ce le-a luat regimul comunist şi ceva pe deasupra), ceea ce le-a aparţinut şi le-a definit identitatea în spaţiul public instituţional. Asta este peste puterea mea de înţelegere!
Tocmai, de aceea, condamnând o asemenea trădare la adresa culturii naţionale îî rog pe cei ce şi-au pătat, pentru tot restul vieţii, numele, prin faptul că au aparţinut lotului Tribuna 2008/2009, militând sau asistând pasiv, fără nici o reacţie („pentru un blid de linte”), la imoralităţile consumate în această perioadă, prin pagina ziarului, să-şi acorde, în ajun de Paşti, un moment de introspecţie, de reculegere şi de cuminecare întru iertarea păcatelor săvârşite la adresa neamului românesc şi a culturii naţionale. Iar dacă nu, să îi judece oamenii şi să îi pedepsească Dumnezeu după „meritele” fiecăruia, la Judecata de Apoi!
În ceea ce mă priveşte, Vă asigur că după fiecare articol de acest gen, apărut în „Tribuna”, mă simt mai curat, mai integru, mai mândru de lupta mea pentru un asemenea ideal şi mai mulţumit că Dumnezeu mi-a dat puterea şi voinţa să lupt, în aceşti ani, cu toţi reprezentanţii Puterii, ariviste şi corupte, egocentrice şi duşmănoase faţă de interesele legitime ale marii majorităţi din România, poporul român şi etnia românească.
Din acest moment, voi începe demersurile la nivelul puterilor centrale (Minister, Parlament, Preşedinte), după care mă voi adresa autorităţilor de drept, din cadrul Uniunii Europene, cu toate riscurile pe care mi le asum, începând cu eliminarea mea din funcţia de director şi acea de cercetător ştiinţific (căci, la cât este de carentă şi imorală, Puterea nu iartă!), lăsând urmaşilor mei (de voi pleca) datoria morală, imperativă şi imprescriptibilă, de a continua lupta până la împlinirea testamentului înaintaşilor noştri – să readucă Muzeul „Astra” în sediul său istoric.
Prof.dr.Corneliu Bucur