După un sfârşit de săptămână în care am refuzat cu îndârjire să muncesc, deşi ar fi trebuit, dar care m-a agitat peste măsură pentru că s-a răcit Karina, luni dimineaţa am păşit spre serviciu. Mă aşteptam la frigul de afară, dar mă grăbeam spre staţia de autobuz. Deşi aproape am alergat la deal pe gheaţă şi zăpadă timp de 10 minute, am ajuns cu un minut întârziere. Am mai stat 10 minute ăn speranţa că a întârziat autobuzul 15, dar am realizat că nu am şanse să mai vină. Aşa că am luat-o din nou pe jos spre autobuzul staţia autobuzului 5. Mergeam pe Argeşului şi soarele mă orbea. Mult frig, zăpadă şi puţine maşini în trafic. Părea că toată lumea a dispărut. Mi-am adus aminte de secvenţa finală din filmul sovietic „Gară pentru doi” când el se întorcea la închisoare din permisie şi prin zăpadă a început să cânte la acordeon pentru a nu fi auzit de gardienii ce făceau numărătoarea de dimineaţă… Psihologic vorbind ce înseamnă asta? Că doar eu mergeam spre serviciu…