Preşedintele e naşul lor. Îi ia, îi creşte, le dă un loc de muncă, un nume. De exemplu, Negoiţă, fostul premier desemnat, se numeşte în intimitatea prezidenţială, „Livache”. Fosta sa consilieră şi purtătoare de cuvânt, Adriana Săftoiu, era în clipele destinse ale preşedintelui „Pufuleţ”. Unii spun că, în dialogul direct, actualul premier este numit, uneori, „Milu”. Apoi, „dragă Stolo” a făcut şi el, epocă. Nici adversarii politici n-au fost înnobilaţi, vreodată, cu un cât de neînsemnat pronume de reverenţă. Fostul premier era „Căline”, fostul contracandidat la preşedinţie se numea „Adriene” – o sechelă rămasă de la pronunţia prenumelui Adriean, purtat de Videanu -, iar Geoană a fost, este şi va rămâne, simplu, pitoresc, nicolaescian, „Mircea”. Pe timpuri, preşedintele partidului din care făcea parte Traian Băsescu se numea, pur şi simplu, „Petre, eşti cel mai bun!”. Mogulii, doar pentru că trebuie să poarte un nume spre a fi identificaţi, la bucată, atunci când va fi cazul, se numesc Felix, Vântu sau „ruşine, Dinu Patriciu!”. O mai veche cunoştinţă de-a sa, Liviu Dragnea, fost democrat, actualmente unul dintre liderii social-democraţilor, a fost botezat de Băsescu, din motive greu identificabile, „Teroristul”.
Altele, precum „găozar”, „păsărică”, „ţigancă împuţită”, „nesimţit”, „ticăloşi”, „puiuţ de comunist”, „caraghios” etc, constituie colecţia vorbelor prezidenţiale de duh cu care Traian Băsescu a gratulat, în ani, presa sau cârcotaşii din popor. Nici din români n-a mai rămas altceva decât o mulţime, o grămadă, un popor de „voi”.
Articol de Marian SULTĂNOIU
continuarea pe gandul.info