In urma cu vreo 15 ani am cunoscut un consatean (sa-l numim generic Ion), care din auzite era implicat intr-o gramada de „afaceri” mai mult sau mai putin legale. La vremea aceea „interlopii” erau ceva mai multi, mai mici, mai cu frica si se numeau „bisnitari”.
Nu stiu daca Ion era bisnitar sau nu, dar stiu ca se invartea in anturajul unor bisnitari si ca la vremea aia erau cunoscuti in oras pentru faptul ca ajutau tinerele din oras si din imprejurimi sa „obtina” locuri de munca bine platite pe strazile din Atena si din alte orase grecesti. Erau probabil pionierii traficului cu carne vie in Romania post-revolutionara.
Timpul a trecut, concurenta intre bisnitari s-a intetit, presati de institutiile europene cei de la conducerea diverselor servicii s-au vazut nevoiti sa-i vaneze pe bisnitari si sa-i defereasca justitiei pentru ca Romania sa demonstreze ca totusi „face ceva” in privinta infractorilor si a crimei organizate si uite asa incet si sigur a inceput „selectia naturala”.
In astfel de conditii prietenul meu Ion s-a vazut nevoit sa-si incerce norocul plecand din tara fiindca aici a ramas fara sprijinul cunoscut sub denumirea de PCR (pile, cunostinte sau relatii – sper ca nu v-ati gandit la partidul comunist roman), dar mai ales fara „marea” de naivi pe care i-au prostit bisnitarii ani la randul si care mai devreme sau mai tarziu si-au dat seama cum sta treaba cu tepele date de bisnitari si n-au mai riscat.
Dupa ceva vreme Ion a ajuns in Palma de Mallorca unde avea ceva neamuri la care evident a apelat cu incredere. Deoarece la acea vreme romanii nu prea aveau drepturi ca imigranti si majoritatea erau imigranti ilegali care nu se puteau angaja asa usor decat muncind la negru Ion n-a avut de ales decat sa fure de prin magazine pentru a se putea intretine.
Acest lucru printre altele legate de viata lui in Mallorca mi le-a povestit in 2010, la scurt timp dupa ce am ajuns in insula cand Ion care a aflat ca am aparut si eu pe aici m-a invitat la o poveste. In putinul timp pe care l-am petrecut mi-a povestit experienta lui inclusiv detalii incomode care puteau sa-i aduca un mic prejudiciu de imagine cel putin daca se aflau. Dar nu s-au aflat fiindca nu le-am povestit nimanui niciodata.
A trecut un an de la discutia noastra in care ne-am vazut fiecare de propriul drum dupa care Ion s-a autoinvitat intr-o zi la mine ca sa mai depanam amintiri.
Ne-am intalnit, am mai depanat amintiri dupa care la plecare Ion a scos niste reviste din acelea cu care stau martorii lui Iehova pe piept si m-a invitat la ei la „biserica”.
L-am refuzat politicos mai ales tinand cont ca era o persoana pe care o cunosteam si fiindca bisericile nu sunt pe placul meu, si astfel am crezut ca povestea se va opri aici.
Din pacate nu s-a oprit fiindca la scurt timp dupa refuzul meu Ion s-a gandit ca e mai bine sa insiste in a ma convinge sa ma alatur „fratilor” si probabil in afara de a sta sa vand carti pe piept la colt de strada si a participa la intruniri mai absurde decat slujbele religioase la ortodocsi sa hartuiesc cunoscutii cu astfel de absurditati.
Si uite asa, Ion, cel care in tara era implicat tocmai in „afaceri” ce nu-si au locul in moralitatea religioasa si care la plecarea intr-o alta tara fortat de imprejurari comisese diverse „infractiuni” pentru a se intretine poza cativa ani mai tarziu in bunul samaritean si poza intr-un om schimbat radical.
Doar ca schimbarea asta a tinut cam putin fiindca nu doar odata m-am trezit cu Ion dincolo de usa apartamentului de obicei seara dupa ora 20:00 cand se stia ca sunt acasa, sunandu-ma pe mobil si rugandu-ma sa-i deschid ca e la usa si vrea sa vorbeasca cu mine. Au fost cateva vizite dinastea neanuntate de fiecare data in care a incercat intens sa ma convinga sa ma alatur „fratiei” desi stia inca din tara ca eu n-am nici un dumnezeu in afara de mine si nici nu ma inclin la vreun chip cioplit.
Fiindca aveam si eu destule pe cap, iar seara aveam altceva mai bun de facut am decis ca sa pun punct unor astfel de vizite neanuntate si l-am refuzat intr-un final cu un oarecare grad de aroganta si nesimtire la care apelez doar cand e nevoie. Vizitele la domiciliu s-au oprit, insa au continuat telefoanele si agasarea pe Yahoo Messenger pe care le-am ignorat evident.
Timpul a trecut si dupa vreun an jumate de la ultima discutie personala am avut ocazia sa discut cu un prieten comun care imi spunea cum si-a luat si el portia de hartuire religioasa de la Ion si ca in perioada in care imi facea vizite de curtoazie la domiciliu Ion imprastia prin comunitatea de romani suspiciunea lui cum ca as fi mare consumator de substante stupefiante.
Ba mai mult dupa ce a facut acest lucru intreba aparent uimit in aceeasi comunitate de romani de ce eu, si multi altii i-am inchis usa si i-am refuzat vizitele de „curtoazie” fara a se gandi nici macar un minut probabil la vorbele in vant aruncate despre noi pentru simplul fapt ca nu ne-a putut forta in vreun fel sa stam si noi la fel ca si el cu cartile pe piept sau sa agasam alti conationali cu astfel de „purificari” religioase.
Intr-un final am inteles si eu de ce la inceputul anilor 2000 manastirile din jurul Avrigului erau pline de fetele care in urma cu cativa ani bateau trotuarele Greciei, iar mai apoi pozau in curve sfinte purtand haine de calugarite nu din cainta pentru pacatele ce le-au comis ci din disperare fiindca odata cu varsta li s-au inchis si orizonturile.