Sunt lesbiană, deci exist!

Pe bune! Dar nu o pot spune public. Cel puţin nu încă. Călin este unul dintre oamenii care m-au încurajat să „ies din dulap”, cum spune el. Chestia cu ieşitul din dulap nu prea merge la mine. Este greu în România, este greu la Sibiu printre ciobani să spui că eşti lesbiană. Toţi se gîndesc că eşti o frustrată care nu o plac bărbaţii sau imediat au fantezii erotice cu două femei care fac sex. Dar lesbianismul este mai mult de atât. Din fericire am găsit în ultimii ani persoane prin ţară din comunitatea gay care înţeleg lesbianismul. La serviciu nu pot spune nimănui asta. Colegele de birou nu m-ar înţelege. Iar dacă prietena mea vine pe la mine nu dă de bînuit. Dar este greu. Nu putem merge pe stradă de mână, pentru că nu mai suntem două puştoaice. Ea se înfurie când vede două copile de mână pe stradă, doar ca un moft. Ce să mai vorbim de sărutări…

Îmi amintesc primul meu sărut cu o femeie. Nu a fost primul meu sărut. M-am sărutat cu băieţi mult înainte de a cunoaşte prima femeie din viaţa mea. Dar ceva lipsea. Nu pot spune ce. Dar lipsea. Când am cunoscut-o pe Angela (nu este numele ei, am inventat altul din motive evidente!) nu ştiam că sunt lesbiană. Mereu am  fost mai apropiată de fete, dar asta era ceva firesc. Visam adesea că fac dragoste cu o fată… Norocul meu că ea ştia ce vrea de la viaţă. Şi mi-a deschis şi mie ochii. La început mi-a fost teamă. Apoi am învăţat să mă cunosc, să mă recunosc. Dar relaţia noastră nu a durat. Ea nu avea timp de toate capriciile mele şi eu deja voiam să gust mai mult din fiecare moment. Acum sunt cu Ana-Maria. Mersi Ana că mă susţii! Te pup dulce!

Căutări: