În urmă cu aproape 10 ani izbucnea războiul din Libia.
Cunoșteam un consătean care lucra pe acolo în construcții.
Bun meseriaș, harnic, plecase acolo pentru că se plătea extrem de bine, iar costurile cu întreținerea erau extrem de mici.
Lucra pe undeva pe lângă Benghazi când a început toată nebunia.
Așa brusc, fără niciun fel de semn în prealabil, fără vreo avertizare.
S-a trezit că lumea relativ normală în care trăia luase sfârșit.
Împreună cu alți cinci colegi a luat cel mai scump taxiu din viața lui ca să ajungă pe aeroport la Tripoli.
Nimeni nu se încumeta să iasă pe străzi.
Era război și cadavrele zăceau deja de ore bune pe caldarâm.
A avut noroc și a ajuns cu bine la aeroport, dar de acolo nu mai plecase de cam mult timp niciun avion.
Nu erau singurii în situația respectivă.
Era plin aeroportul de oameni sperați și disperiați.
Nu știam care-i situația lui, dar văzusem la TV că e nasol și l-am întrebat pe Yahoo! Messenger dacă e bine.
Cu puținul net pe care-l avea pe telefon a reușit să comunice cu mine.
Mi-a explicat în linii mari ce a pățit și mi-a cerut să-l ajut pentru că lor nu le răspundea nimeni de pe la MAE și erau și fără mâncare.
Automatele de prin aeroport erau goale pentru că toată lumea a cumpărat cât mai multe ape și ciocolăți.
Nimeni nu știa ce o să se întâmple și cât o să mai dureze.
Am dat câteva telefoane la MAE, la reporteri, am intrat telefonic și la TV.
Cineva s-a mișcat și pe seară am primit un pont pe surse că un zbor de Lufthansa avea să plece spre Franța și că lua orice cetățean UE în limita locurilor disponibile.
Î-am scris prietenulu meu, a fugit repede la coadă, a trebuit să renunțe la un bagaj, dar a întrat în avion, penultimul.
El și cu un coleg de-al lui au avut noroc.
Au ajuns în Franța, i-a preluat Crucea Roșie, le-a dat cameră în hotel și s-a asigurat că sunt OK.
Din toți banii agonisiți mai rămăsese cu bani de metrou și de microbuz până în România.
După două zile a ajuns cu bine acasă.
M-a sunat și din Franța și din România să-mi mulțumească.
Era fericit c-a scăpat și că a supraviețuit.
Nu mai conta cât a cheltuit.
Ori noi, în momentul de față ne aflăm oarecum în situația prietenului meu.
E drept că încă nu-i așa de tragic, dar în momentul de față nu mai e despre bani ci despre supraviețuire.
Dacă ne oprim se termină totul, dacă continuăm să lucrăm și ne adaptăm noilor vremuri o să mergem înainte.
Știu, în România încă e totul roz.
În Spania suntem cu vreo două săptămâni înainte, trăim deja viitorul vostru.
Nu vă opriți, adaptați-vă.
Căutați soluții, nu mai căutați să faceți bani cu orice preț, încep să nu mai aibă valoare.
E foarte important să-i ajutați și pe ceilalți să supraviețuiască fiindcă dacă ei pică o să fie o chestiune de timp până picați și voi.
Trebuie să colaborați pentru a dezvolta și implementa planuri de continuitate și contingență.
Societatea în care până de curând am trăit cu toții nu mai există.
E doar o iluzie captivă în mintea celor care nu vor să se despartă de ea.
Or să urmeze niște schimbări radicale de paradigmă…
Nu trebuie să vă panicați ci să vă adaptați și să începeți să căutați soluții viabile.
