“Vreau să mă duc şi la Bucureşti, dar nu știu unde e Bucureștiu… nu ştiu unde e…”, asta declara zilele trecute jurnaliștilor o bătrână de 82 ani ce deține tristul record de pensionara cu cel mai mic venit: 1 LEU. M-a impresionat povestea ei și mi-am adus aminte când făceam statistici pentru un proiect de asistență socială. Calculam medii ale pensiilor din județul Sibiu la nivelul anului 2004. Aveam acces la baza de date a Casei de Pensii Sibiu și a fost șocat să văd ce pensii de mizerie primesc majoritatea bătrânilor, mai ales cei pensionați din agricultură. Dar nu despre asta vreau să scriu astăzi, ci despre București. Ceea ce spune bătrâna, care a trăit o viață în nordul Moldovei fără să vadă capitala…. este ceea ce m-a pus pe gânduri. Oare nu putem trăi fără București?! Uite că se poate.
Normal că pentru asta Bucureștiul ne va răsplăti cu un leu lunar, dar putem trăi o viață fără București și tot ceea e reprezintă acest oraș. Amicii știu că evit Bucureștiul, ca pe Dracul, dar munca m-a dus acolo de mai multe ori. Nu am prea multe cu oamenii de acolo, blocați în propria rutină și centrați pe propriul ego, ci pe ceea ce reprezintă acest oraș în conștiința colectivă a locuitorilor săi și nu numai. Un oraș ȘEF, care se comportă ca ȘEF cu restul țării. Acolo sunt toate ministerele, acolo sunt cei ce decid soarta tuturor banilor, acolo este cuțitul, căci pâinea este toată țara…
